Episcopii de Roma Calixtus (217-222 d.C) si Stefanus (254-257 d.C) au fost cei dintâi reprezentanti ai autoritatilor clericale care au emis pretentia primatului episcopilor de Roma, fata de restul bisericilor crestine din lume. Dupa parerea lor, episcopii de Roma ar trebui sa fie recunoscuti de intreaga lume crestina drept urmasi de jure ai apostolului Petru, decedat la Roma. Pretentia se bazeaza pe un text ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18) si anume discutia lui Isus cu apostolul Petru in localitatea Caesarea-Philippi din nordul Palestinei (azi: Banjas, Israel), cu încredintarea cheii simbolice succesorale: Si eu iti spun: tu esti Petru (joc de cuvinte: kephas-petrus = stânca-piatra) si pe aceasta piatra voiu zidi ecclesia mea (ecclesia = adunare, nu biserica in sensul ulterior interpretat) (cuvântul biserica vine de la cuvântul latin basilica = templu, lacas de cult la Romani). Ambiguitatea textului a constituit unul din motivele pentru care bisericile ortodocse si reformate nu au recunoscut niciodata primatul papei de la Roma. Marii teologi ai sec.2-3 au acceptat, ce-i drept, rolul deosebit al apostolului Petru la Roma, dar au pledat pentru idea egalitatii in drepturi a tuturor episcopilor din vest si a patriarhilor din est.
La Conciliul ecumenic de la Niceea (325 d.C.) s-a recunoscut egalitatea celor patru episcopate si patriarhate din lumea crestina: Roma (Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) si Antiochia (Turcia). In anul 375 d.C. episcopul de Roma Damasus I (366-384 d.C.) s-a pronuntat din nou pentru primatul episcopului de Roma, pe baza aceluiasi argument ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18), ridicând de la sine putere episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic. In anul 383 d.C. s-a produs dezmembrarea Imperiului Roman in 2 parti: partea de vest (cu capitala Roma) si partea de est (cu capitala Constantinopol). Titulatura Scaun Apostolic pentru episcopul de Roma a fost recunoscuta imediat de imparatul partii de vest a imperiului (Theodosius, 383-395 d.C). Episcopul de Roma (Siricius, 384-399 d.C.) a emis in consecinta Decretalia constituta, prin care a fundamentat primatul episcopilor de Roma. Episcopul Leo I (440-461 d.C) a fost primul Papa. Imparatul partii de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict in anul 445 asa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru tarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa de nord). In anul 451, Papa Leo I a protestat contra hotarîrii Conciliului ecumenic de la Calcedon, in care episcopii de Roma si de Constantinopol au fost egal îndreptatiti in chestiunile religioase. Dupa aceasta data, a inceput lupta pentru putere si pentru impartirea sferelor de influenta si întâietate in lumea crestina intre cei 2 sefi ai bisericilor de vest (Roma) si de est (Constantinopol), lupta continuata pâna in zilele de azi. Papa Symmachus (498-514) a decretat prin ordonanta Constitutum silvestri ca detinatorii Scaunului Apostolic din Roma nu pot fi judecati si condamnati de catre oamenii obisnuiti. Papa Gregor I (590-604) a extins influenta episcopatului de Roma si in sfera treburilor politice, la inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundând si mai mult discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est. La Sinodul local din Whitby (Anglia, 664) Roma a repetat din nou pretentia suprematiei sale fata de Constantinopol.
La Conciliul ecumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combatut pretentia primatului papal, o mare parte din participanti declarându-se pentru egalitatea tuturor episcopilor si patriarhilor. Papa Stefan II (752-757) a intemeiat primul stat religios din lume (Patrimonium Petri) cu sediul la Roma, indepartându-se prin aceasta si mai mult de bisericile de est. Un dezacord grav intre cele 2 biserici concurente (vest si est) s-a produs in anul 863, in timpul procesului intentat de biserica catolica vestica patriarhului estic ortodox Photius. In sec.10-11 a avut loc încrestinarea majoritatii populatiei ruse. Biserica rusa s-a subordonat imediat Patriarhatului ortodox de la Constantinopol. Papa Leo IX (1049-1054) si patriarhul de Constantinopol Michael Cerularius (1004-1058) au determinat ruptura definitiva dintre cele 2 biserici in anul 1054, in urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru suprematie in lumea crestina, divergente teologice etc). Aceasta ruptura a ramas cunoscuta in istorie sub numele de Marea Schisma. Bisericile de est ortodocse s-au declarat biserici autocefale dupa Marea Schisma, patriarhul de Constantinopol fiind considerat de aici incolo de catre bisericile estice drept sef al bisericii ortodoxe. In anul 1589, insa, patriarhul bisericii ortodoxe ruse din Moscova a pretins, la rândul sau, preluarea rolului conducator al bisericilor ortodocse din intreaga lume, ceace a dus la noi complicatii. Biserica ortodoxa recunoaste numai primele 7 Concilii ecumenice crestine, respinge primatul si institutia papala, are o liturghie proprie si cultul icoanelor. Aceasta biserica sustine ca e singura care ar fi pastrat neschimbate dealungul secolelor dogmele, traditia, cultul si organizarea bisericii crestine, asa cum au fost in primele 8 secole dupa Isus. Denumirea Ortodoxie s-a impus definitiv dupa Marea Schisma din 1054. Bisericile ortodocse se conduc dupa principiul ierarhic sinodal, alcatuind biserici regionale, autocefale si autonome. Biserica ortodoxa româna s-a declarat autocefala in 1864 (in anul 1925 a devenit Patriarhie).
Luther aprinde scanteia revoltei in Germania
Luther a devenit liderul Reformei inGermania . Timp de cativa ani, el protestase in van condamnand faptul ca unii preoti colindau tara si vindeau “indulgente” (certificate de iertare a anumitor pacate) pentru bani care se varsau apoi in visteriile nesatule ale papalitatii. Luther intuise foarte bine ca o astfel de “iertare” impietrea de fapt inima oamenilor si permanentiza starea lor de pacat.
Posibilitatea cumpararii “indulgentelor” inchidea oamenilor calea spre adevarata pocainta si iertare. Picatura care a facut ca paharul rabdarii lui Luther sa dea pe afara a fost in special activitatea scandaloasa a unui calugar numit Johan Tetzel. Folosind un limbaj foarte vulgar, Tetzel striga cat il tinea gura: “Am indulgente pentru orice pacat. Chiar si daca ati fi necinstit-o pe fecioara Maria, pot sa va vand iertare. Veniti si cumparati!”
Luther a devenit liderul Reformei in
Posibilitatea cumpararii “indulgentelor” inchidea oamenilor calea spre adevarata pocainta si iertare. Picatura care a facut ca paharul rabdarii lui Luther sa dea pe afara a fost in special activitatea scandaloasa a unui calugar numit Johan Tetzel. Folosind un limbaj foarte vulgar, Tetzel striga cat il tinea gura: “Am indulgente pentru orice pacat. Chiar si daca ati fi necinstit-o pe fecioara Maria, pot sa va vand iertare. Veniti si cumparati!”
Pe data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a afisat public pe usa bisericii din {ittemberg cele noua zeci si cinci de teze din care s-a nascut Reforma. Conflictul sau cu Roma fusese declansat.
Atacand problema coruptiei in doctrinele si practica bisericii catolice, Luther a ales sa mearga direct la radacina “problemei”: invatatura despre mantuire si despre harul divin.
Atacand problema coruptiei in doctrinele si practica bisericii catolice, Luther a ales sa mearga direct la radacina “problemei”: invatatura despre mantuire si despre harul divin.
Luther a refuzat sa ia in consideratie “traditia” istorica a teologilor drept cadru de referinta si s-a ancorat neclintit doar in textul Bibliei inspirate de Dumnezeu prin Duhul Sfant. “Sola Scriptura!” (“Doar Biblia!”) a devenit deviza tuturor interpretarilor, iar “Sola fide!” (“Doar prin credinta!”) a fost proclamat principiul fundamental care duce la adevarata mantuire.
(Se cade sa remarcam contradictiile ireconciliabile dintre traditia apostolica consemnata in Noul Testament si traditia bisericeasca aflata in continua formare. Recent, papa Pius al VI-lea a declarat ca va propune bisericii invatatura ca Maria este “impreuna mantuitoare cu Fiul ei, Isus Christos”. ortodoxia insasi avea si ea in liturghie formula: “Prea sfanta nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pre noi.”)
Prin tezele sale, Luther s-a ridicat categoric impotriva unor institutii sacrosante ale Roman-catolicismului. El a negat faptul ca preotii ar avea privilegii si inzestrari superioare oamenilor de rand. A declarat ca toate juramintele depuse de calugari si calugarite sunt nebiblice si, prin urmare, fara valoare. Dupa parerea lui, ar fi fost mai bine sa fie desfintate toate schiturile si manastirile. A condamnat celibatul fortat impus preotilor, iar din totalul de sapte sacramente sustinute de biserica a declarat ca numai doua, Cina si Botezul, au valabilitate biblica si trebuie practicate. Luther insusi s-a casatorit si a dus o viata normala.
Prin tezele sale, Luther s-a ridicat categoric impotriva unor institutii sacrosante ale Roman-catolicismului. El a negat faptul ca preotii ar avea privilegii si inzestrari superioare oamenilor de rand. A declarat ca toate juramintele depuse de calugari si calugarite sunt nebiblice si, prin urmare, fara valoare. Dupa parerea lui, ar fi fost mai bine sa fie desfintate toate schiturile si manastirile. A condamnat celibatul fortat impus preotilor, iar din totalul de sapte sacramente sustinute de biserica a declarat ca numai doua, Cina si Botezul, au valabilitate biblica si trebuie practicate. Luther insusi s-a casatorit si a dus o viata normala.
Flacara Reformei se lateste
Luther a intentionat initial o reformare a bisericii din interiorul ei, dar ideile lui au fost mult prea radicale pentru a nu declansa un conflict deschis cu “ierarhia” bisericii. In 1521, Luther a fost judecat inaintea Dietei Imperiale la {orms si excomunicat. Ce incepuse doar ca o miscare de reforma s-a transformat intr-o fractura care se latea cu trecerea fiecarei zi. Luther a luat bula de excomunicare trimisa de Papa Leo al X-lea si a ars-o pe treptele bisericii din {ittemberg impreuna cu o copie a legii canonice catolice. Indemnat de regele Carol al V-lea sa se dezica de ceea ce spusese, Luther a raspuns ca n-o va face decat atunci cand va fi convins de “marturia Scripturilor.”
Alti eruditi ai vremii au inceput sa i se alature lui Luther si sa lupte impotriva pretentiilor Bisericii Romano-Catolice. Filip Melanchthon, coleg cu Luther la Universitatea din {ittenberg a devenit ideologul miscarii reformate din Germania. Johanes Reuchlin din Heidelberg a amplificat capacitatea de exegeza a originalelor Noului Testament prin alcatuirea unor manuale de invatare a limbilor greaca si ebraica. Cunoasterea acestor limbi a ingaduit multor oameni din elita Europei sa citeasca Biblia in forma ei originala.
Luther a intentionat initial o reformare a bisericii din interiorul ei, dar ideile lui au fost mult prea radicale pentru a nu declansa un conflict deschis cu “ierarhia” bisericii. In 1521, Luther a fost judecat inaintea Dietei Imperiale la {orms si excomunicat. Ce incepuse doar ca o miscare de reforma s-a transformat intr-o fractura care se latea cu trecerea fiecarei zi. Luther a luat bula de excomunicare trimisa de Papa Leo al X-lea si a ars-o pe treptele bisericii din {ittemberg impreuna cu o copie a legii canonice catolice. Indemnat de regele Carol al V-lea sa se dezica de ceea ce spusese, Luther a raspuns ca n-o va face decat atunci cand va fi convins de “marturia Scripturilor.”
Alti eruditi ai vremii au inceput sa i se alature lui Luther si sa lupte impotriva pretentiilor Bisericii Romano-Catolice. Filip Melanchthon, coleg cu Luther la Universitatea din {ittenberg a devenit ideologul miscarii reformate din Germania. Johanes Reuchlin din Heidelberg a amplificat capacitatea de exegeza a originalelor Noului Testament prin alcatuirea unor manuale de invatare a limbilor greaca si ebraica. Cunoasterea acestor limbi a ingaduit multor oameni din elita Europei sa citeasca Biblia in forma ei originala.
De la Johanes Tauler din Strasbourg s-a raspandit ideia unei “religii personale a inimii”, care a fost prelucrata de Luther in luminoasa lui doctrina despre “justificarea celui pacatos prin credinta mantuitoare”, nu prin faptele Legii sau prin faptele bune prescrise de biserica. Dorind sa se faca inteles mai usor de populatia Germaniei, Luther s-a apucat serios de lucru si a tradus Biblia in limba germana.
Reformatorii din alte tari si-au adus si ei contributia. Erasmus din Rotterdam a publicat Noul Testament in limba greaca si a raspandit multe din scrierile “parintilor bisericii” din primele trei secole ale erei crestine. Lefevre d'Etaples in Franta si Huldrych Zwingli in Elvetia au raspandit si ei in jur convingeri asemanatoare cu cele raspandite de Luther in Germania.
In Anglia, John Colet a initiat o lucrare de reforma din interiorul bisericii, facand ca biserica Angliei sa se indeparteze din ce in ce mai mult de biserica Romei.
John Calvin a facut Geneva primul oras din lume administrat de reformati, prototip al colectivitatilor Reformate si Presbiteriene de mai tarziu. Luther a deschis calea nu doar o serie de controverse teologice, ci si o cavalcada de miscari reformatoare care au zguduit intreaga Europa. “Reforma” a luat trei directii principale: “lutheranismul”, in Germania, Scandinavia si Europa centrala; “calvinismul”, in Elvetia, Franta, Olanda si Scotia; “anglicalismul”, in Anglia.
Intoarcerea la textul Bibliei si la invataturile Noului Testament despre “libertatea de constiinta” si despre “responsa-bilitatea individuala in fata justitiei divine” a dat frau liber fortelor sociale tinute pana atunci in robie de autoritatile eclesiastice.
In paralel cu lucrarile de innoire din crestinism s-a produs si “Renasterea”. Reinvatand propria lor valoare in ochii lui Dumnezeu, cetatenii Europei au inceput sa se emancipeze treptat si sa ceara mai multe drepturi si libertati din partea conducatorilor vremii.
“Este imposibil sa tii in robie un popor care cunoaste Biblia”, scria un filosof al secolului XIX si evolutia de dupa traducerea Bibliei in limbile vorbite de popoarele Europei adevereste cum nu se poate mai bine acest principiu.
Cum au ajuns reformatorii “protestanti”?
Numele de “protestanti” se trage dintr-o intamplare petrecuta in Dieta de la Spe]er. Ierarhii bisericii au hotarat atunci ca miscarea reformata pornita de Luther in Germania trebuie sa fie oprita si ca toti cetatenii tarii trebuie sa se intoarca sub autoritatea bisericii Romei. Minoritatea “lutherana” din Dieta a alcatuit si semnat un protest formal impotriva acelui edict. Lor li s-a dat pentru prima data in istorie numele de “protestanti.”
Numele de “protestanti” se trage dintr-o intamplare petrecuta in Dieta de la Spe]er. Ierarhii bisericii au hotarat atunci ca miscarea reformata pornita de Luther in Germania trebuie sa fie oprita si ca toti cetatenii tarii trebuie sa se intoarca sub autoritatea bisericii Romei. Minoritatea “lutherana” din Dieta a alcatuit si semnat un protest formal impotriva acelui edict. Lor li s-a dat pentru prima data in istorie numele de “protestanti.”
Chinurile nasterii au tinut pentru reformatori pana dupa razboiul de 30 de ani prin care Carol al V-lea a incercat sa mentina integritatea Imperiului Romano-Catolic si sa infranga opozitia care se ridicase din partea printilor din Germania si Franta. Prin tratatul de pace semnat la Augsburg in anul 1555, Carol al V-lea a fost obligat sa lase fiecarui “land” (stat) german libertatea de a alege intre Catolicism si Lutheranism. Religia statului era inca impusa de preferintele domnitorului local, dar tratatul a dat libertate populatiei de a se muta pe teritoriile in care functionau principiile crestine dictate de propria lor constiinta.
La inceput, autoritatile catolice nu si-au dat seama de intensitatea Reformei si au crezut-o doar inca una din miscarile sporadice de independenta. Foarte curand insa, Roma s-a vazut neputincioasa. Reforma se raspandea ca un foc de miriste de la o tara la alta. Biserica Catolica a incercat sa o contrabalanseze cu o miscare de reformare din interior. Intre 1545 si 1563, Conciliul de la Trent a lansat cateva edicte prin care se incerca corectarea abuzurilor si revenirea la stravechile doctrine evanghelice. Era insa prea putin si prea tarziu. Impinsa inainte de forte politice si culturale providentiale, Reforma a mers inainte.
Cea mai importanta incercare de contrareforma a fost “Societatea lui Isus”, cunoscuta in istorie sub numele de miscarea “iezuita.” Ea a debutat in 1534 cu Ignatiu de Lo]ola, un nobil spaniol care, dupa o cariera de soldat, a devenit calugar. Ordinul iezuitilor a fost recunoscut de Papa in anul 1540. O succesiune de papi foarte abili in diplomatie a inlaturat o mare parte din abuzurile care au cauzat declansarea Reformei si i-au micsorat efectul in tarile din sudul Europei.
Astazi, miscarea crestina din Europa de vest se afla in divizarea pe care a produs-o inghetarea tulburarilor de la sfarsitul secolului XVI.
Bisericile “fratilor”
Reforma a produs o intoarcere la textul si realitatile Noului Testament. Plini de entuziasm, credinciosii din bisericile reformate au abandonat “conventiile sociale anacronice si pagane” care-i imparteau in clerici si laici, in oameni de vita nobila si oameni din popor. In cautarea unei noi terminologii, au ales iarasi recomandarile facute de Domnul Isus in Matei 23:1-12:
Reforma a produs o intoarcere la textul si realitatile Noului Testament. Plini de entuziasm, credinciosii din bisericile reformate au abandonat “conventiile sociale anacronice si pagane” care-i imparteau in clerici si laici, in oameni de vita nobila si oameni din popor. In cautarea unei noi terminologii, au ales iarasi recomandarile facute de Domnul Isus in Matei 23:1-12:
“Atunci Isus, pe cand cuvanta gloatelor si ucenicilor Sai, a zis: “Carturarii si Fariseii sed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care va spun ei sa le paziti, paziti-le si faceti-le; dar dupa faptele lor sa nu faceti. Caci ei zic, dar nu fac. Ei leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat, si le pun pe umerii oamenilor. Astfel, isi fac filacteriile late, isi fac poalele vesmintelor cu ciucuri lungi (vezi si Marcu 12:38 - “carora le place sa umble in haine lungi, si sa le faca lumea plecaciuni in piete”); umbla dupa locurile dintai la ospete si dupa scaunele dintai in sinagogi; le place sa le faca oamenii plecaciuni prin piete si sa le zica: “Rabi! Rabi! Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti sunteti FRATI.” Si “Tata” (“parinte”) sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri. Sa nu va numiti “Dascali”; caci unul singur este Dascalul vostru: Christosul. Cel mai mare dintre voi sa fie slujitorul vostru. Oricine se va inalta, va fi smerit; si oricine se smereste, va fi inaltat.”
Persecutati si ucisi in masa de biserica catolica majoritara, acesti “frati elvetieni”, “frati moravieni”, etc., n-au putut fi infranti. Venise providential vremea anuntata profetic de Dumnezeu in cartea Apocalipsei 3:7-12; vremea renuntarii la ierarhiile eclesiastice, vremea marilor calatorii misionare, vremea triumfului evanghelic in tarile din nordul Europei si in Lumea Noua a continentului American.
“Ingerul bisericii din Filadelfia (tradus “Iubirea de frati” - filos=iubire, adelfos=frati) scrie-i: “Iata ce zice Cel Sfant, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:
“Ingerul bisericii din Filadelfia (tradus “Iubirea de frati” - filos=iubire, adelfos=frati) scrie-i: “Iata ce zice Cel Sfant, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:
“Stiu faptele tale: iata ca ti-am pus inainte o usa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu